Sa jucam in aceeasi echipa? Neeeee!!

:)) aseara am facut ceva de care sunt mandra… da, poti sa zici ca sunt nebuna… ca sunt de condamnat .. ca sunt tacanita de-a dreptul si ca mi-au plecat toate tiglele de pe casa:))) dar zau ca’s mandra… sunt mandra pana la tipat …pana la sange… pana la lacrimi.. (atat despre asta.. )

Era o vreme cand credeam cu toata fiinta mea ca iubitul meu e perfect. Ca n-ar gandi niciodata nimic rau despre nimeni. Si in mod cert nu despre mine. Ca jucam amandoi in aceeasi echipa, ca suntem noi versus restul lumii. Ca orice am face, facem impreuna si nu ne mintim si nu ne jucam reciproc farse. Ca nu exista nimic rau de spus despre el. Si ca el crede ca despre mine n-ar fi decat lucruri bune de mentionat.

Acea vreme a trecut. Mi se intampla tot mai des sa pot insira sincer pe cateva pagini defectele pe care le vad in cel care imi sta alaturi la un anumit moment. Ba chiar am dezvoltat o teorie a defectelor suportabile si a celor inacceptabile pe care o expun si promovez ori de cate ori am ocazia.

La fel de frecvent ma gasesc in situatia de a-l minti din placere, din nevoie, din dorinta de a-l intepa. Si apoi mi se intampla si reversul neplacut – sa stiu ca sunt mintita (din placere, din nevoie, din dorinta de a ma intepa) si sa ajung sa imi imaginez scene sangeroase in care iubitul meu sufera intens, dar binemeritat. Si stiu ca toate aceste jocuri tin cumva un foc aprins. Si, cu pretul catorva farfurii si pahare izbite de pereti, recunosc… imi place la nebunie. Si imi amintesc ca odata, in trecut, mi-am promis ca voi accepta orice, numai plictiseala nu.

Ma gandesc totusi daca e normal o asemenea lupta. Daca e corect ca intr-o relatie sa te comporti ca in razboi. Sa pui la cale strategii, sa enervezi, sa cotropesti, sa nimicesti echipa adeversa prin planuri “diabolice”. Sa razi pe infundate cand celalt sulfa flacari pe nari. Sa-i pui piedica ori de cate ori incepe sa simta siguranta in pasii sai.

Credeam odata ca imi doresc ca iubitul meu sa-mi fie cel mai bun prieten, confident si partener de viata. Sa nu tin secrete fata de el, sa-i pot marturisi orice, sa-l pot avea alaturi neconditionat, sa imi ofere siguranta si liniste si fericire. Dar la un calcul simplu am realizat ca am prieteni cand doresc, ca am liniste cand poftesc, ca siguranta si fericirea depind de mine si nu de cei din jur. Si ca ceea ce imi lipseste cu adevarat este un mic razboi care sa ma tina treaza in miez de noapte. Care sa ma provoace si sa ma enerveze suficient de mult cat sa nu am timp sa ma plictisesc. Nu cred ca e normal. Nu cred ca e nici patologic. Cred ca pur si simplu nu exista alternativa.

sursa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: