Totusi, o sa-ncerc sa iti soptesc: te iu…

… .. Raluca are un blog numit „sheep.ro”.. da ..clar e cu oite:P… si pe blogul asta al ei a scris un post…Adio, dar raman cu tine

Dupa replicile de agatat invatate din reviste gen “Bravo” sau ringuri de discoteci, in categoria “Mai penibil de atat nu se poate” se inghesuie pe podium textele telenovelistice folosite atunci cand de un cuplu se alege praful. “Vei ramane mereu special(a)”, “Nu e vina ta, eu sunt problema”, “Iti va fi mai bine fara mine” sau, bomboana de pe coliva “Sper ca vom ramane prieteni”. Luate pe rand, nu e nevoie de vreun doctorat in psihologie sau lingvistica pentru a le deconspira redundanta: daca esti atat de special(a) cum de nu te mai suport langa mine, daca am indentificat problema cum de nu am si o solutie pentru ea, de ce ma erijez in Mama Omida preconizand cum va fi traiectoria ta in lipsa mea si mai ales, cum de am ajuns sa denaturez in asemenea hal sensul ideii de “prietenie”? Hmm, serios acum, mai crede cineva in vreuna din astea odata trecut de pubertate? Sau, altfel, le-a folosit cineva in alt scop decat cel de Rivanol pus peste rana abia facuta in sufletul zdrelit al ex-ului?

Despartirile sunt adesea partea aceea din relatie la care speram ca nu se va ajunge vreodata (si bine ca inca mai stim sa speram ca de n-ar fi asa, multe cupluri nu ar mai imparti plapuma conjugala in miez de noapte). Rupturile dor invariabil de ambele parti pentru ca, indiferent cine isi ia inima in dinti si apasa butonul de incendiu, aduc cu sine calamitarea asteptarilor si planurilor facute la un moment dat in doi. Cand, dupa ani de-a randul de “NOI” discursul ia forma singularului, nisipurile miscatoare ajung sa para adevarati piloni ai sigurantei pe langa nimicul cu care simti ca trebuie sa te obisnuiesti dintr-o data. Si atunci, pentru ca frica de singuratate si necunoscut ii paralizeaza poate pana si pe cei pentru puterea carora ai baga mana in foc, ratiunea se face tandari mai ceva ca o coaja de ou dintr-o reclama Colgate. Mai departe, solutiillor “salvatoare” nu le mai ramane deci decat sa copieze din patetismul sfarsitului care promitea o minunata transformare a relatiei de iubire intr-una de idilica prietenie.

El si ea pornesc asadar pe drumuri paralele. Atat de paralele incat o dau naibii de geometrie de cate ori le vine ideea sa mai zgandareasca echimozele folosindu-se de toate inventiile tehnologice ca sa isi reinnoade drumurile. Cate putin. Din cand in cand. Macar la intervale inofensive de timp. Suficient cat sa mai faca zece pasi inapoi dar nu indeajuns cat sa o ia de la capat.

Perspectivele sunt insa gandite de cele mai multe ori la poluri opuse si de aceasta data: unul crede ca asa e politicos, asa cere “eticheta” sa te comporti post-relatie iar celalalt, confuz si ametit, se agata de orice prilej ca sa-l mai intalneasca pe cel care i-a fost odata partener doar doar l-ar recuceri. In fond, daca a putut o data, de ce ar fi imposibil ca istoria sa se repete? Uita ca au trecut anii, ca s-au schimbat visurile si viziunile, ca au existat probleme pe care nu le-au putut rezolva din moment ce s-a ajuns acolo (tribunalul le-ar incadra la “diferente ireconciliabile”), ca viitorul nu inseamna peticirea trecutului si ca ciorba reincalzita are cel mult savoarea apei statute. Mai mult, iluzia falsei prietenii aduce in spinare si dezvoltarea unor atitudini hazardate ce se potrivesc in context fix ca nuca in perete. Se trezeste unul intrebandu-se asadar cum e posibil sa-i fie bine fostului si in lipsa lui si il banuieste pe acesta de teatralitate, se simte tradat cand aude povesti noi de amor in viata celuilalt, crede ca e indreptatit sa ii ceara socoteala pentru zambetul de azi si e convins ca e doar o chestiune de timp sinonima cu “ratacirea de moment” pana cand lucrurile vor fi din nou ca inainte. Altfel de ce i-ar mai fi spus atunci, in seara aia cand au plans amandoi, ca or sa ramana “cel putin” (oare asa o fi zis?!) prieteni.

Despartirile sunt care vasazica greu de suportat pentru orice om care a ajuns sa iubeasca, cu atat mai greu cu cat decizia nu iti apartine. Totusi, portile lasate deschise (de teama repercusiunilor ulterioare sau din lasitatea de a-ti asuma o hotarare care face victime temporare) sunt cea mai proasta nascocire de la bomba atomica incoace. Inevitabil, cineva o sa ramana cu senzatia ca buretele bine imbibat in amnezie poate sterge pana si cele mai cumplite amintiri iar negarea adevarului evident va substitui golul din stomac. De aici incolo, daca nu continua in sens invers, viata va bate cel mult pasul pe loc.


mare dreptate are… toti suntem asa… recunoastem sau nu:) asta e alta idee… insa pe mine postul asta ma amuza intr-o oarecare masura pentru ca ma duce cu gandul la ceva…….. ce o sa va povestesc in unul din posturile viitoare…..

2 responses to this post.

  1. Stai linistita, nu plange..nu esti tu de vina….Eu sunt de vina ca nu-mi mai plac fetele urate….

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: