Macar o singura data de n-as avea dreptate..

–          Urăsc chestia asta. Iar ai avut dreptate..

–          Da.. dar aș fi vrut să n-am.

 

Oameni.. sunt oameni pe care îi ai alături de când te naști și până mori, oameni pe care-i ai alături o mare parte din viață, oameni pasageri.. pasageri pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, ani, luni, zile.. oameni pe care-i vezi o singură dată, oameni care îți influiențează viața sau oameni care pur și simplu sunt acolo să umple decorul… oameni care într-o secundă fac cât alții în două vieți…

Diferiți până la sânge, toți au avut de-a lungul timpului, mai devreme sau mai târziu, o replică comună: „Ai avut dreptate.”

Că e o remarcă pozitivă sau negativă .. n-a contat niciodata.. ceea ce conta era importanța persoanei ce ajungea să afirme acest lucru. Cu cât persoana înseamnă mai mult pentru mine, cu atât mai des aud replica asta atât de folosită, ce sună de cele mai multe ori ca o placă zgâriată. Și, Doamne, cât aș vrea să se înșele, ce n-aș da ca eu să mă înșel, să mă trezesc într-o zi în care să vină mândrii la mine, să zambească ironic și să-mi spună că n-am avut dreptate, că n-m nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc.

Dar nu, nu e așa, nu e mereu cum am vrea noi să fie, așa cum „dreptatea„ mea ajunge de cele mai multe ori să mă dezamăgească, probabil de asta-mi place atât de mult să fiu contrazisă. E ceva diferit, cineva e altfel decât restul lumii, dar pentru cât timp?! Dezamăgirea e singura care s-a ținut de cuvânt până la capăt, singura care nu m-a trădat, ea a fost alături de mine de la început, și în timp a devenit geloasă.. iar acum când se simte amenințată.. se tot agată de oamenii ce se apropie de mine… Am auzit o bătrână spunând odată: „Maică, e bine ca în viață să cunoști dezamăgirea, primește-o dacă vine, ascult-o c-o să te învețe din experiența ei, dar n-o pofti să se așeze, să nu te obișnuiești cu ea, că simte și nu mai pleacă.”

Ceea ce nu mi-a spus atunci bătrâna e că dezamăgirea are o prietenă bună ce o urmează peste tot unde se duce, speranța, speranța că nu e prea târziu, speranța că, poate, într-o zi cineva o să-mi spună: „Aiurea, n-ai fost nici măcar pe aproape”, iar atunci o să știu că acela e un om de păstrat, un pasager care a îndraznit să schimbe ruta călătoriei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: