Managing teamwork in the face of pandemic

I was reading lately about teamwork, especially under the new circumstances Coronavirus enforced on us. It is a hot topic and rightfully so since everyone seems to believe that previous face to face relations helped us to maintain a coordinated performance through the pandemic. Now how do we manage teamwork for new people that never meet each other in person?
Coincidently or not I had a call with April where she fantastically explained to me some of the principles I had to know to better understand the effect of Laser Fault Injections on the silicon in order to keep a presentation. She went far and beyond and delivered much more than I was expecting. My feedback to her got us discussing about the education system and its liabilities.

You might wonder what has one to do with the other and how I got from teamwork to school topics.

Well… do you remember what was the worst grade we could take in school? 1. And for what? For copying. Or in other words, for collaboration.

Maybe you haven’t thought about this until now under this perspective, but it is the reality. The worst thing you can do in school is to try to work with somebody else.

You might say that there are places where working on group projects is encouraged. But that never happened to me. Always had to be individual grades for individual work.
In short, if we didn’t know anything on our own, we took a 3 or a 4 maybe. If you didn’t know anything but tried to reach a result with someone else, you took a 1. If we knew the subject and tried to help the other colleague we still got a 1. If a colleague had less knowledge on the subject and turned to inspire from our paper, again we both took a 1.
Does not matter the direction of the attempt, the punishment was always there.

Now we are in our adult life and the companies we work for spend thousands and hundreds of millions of dollars each year on personal development and teamwork classes, trying to fix in 3 days of training what was embedded in our minds for a minimum of 12 years of school, 18 if you count university to it. If you were born and raised in a communistic country? Good luck adding that to the portfolio…

We lived it thousands of times in our lives until now. It shaped our minds and the way we see the world around us.
Teamwork has always been a challenging subject. However, cooperation is a human characteristic that always occurred naturally. To stimulate it, we just have to reprogram ourselves and build together an environment that overwrites years of vehement punishments into praised behavior.

Sounds doable, isn’t it? But will it be a real change if we still receive individual grades?

Just one of many life hassles.

Stay safe; stay well.

Flow state of mind. Should we be lost in what we are doing in order to be as efficient as possible or should we do what we are doing in a detached kind of way?

Over the years we might have come across the notion of „Flow” or FLUX. Which is nothing more but the mental state in which a person performing some activity is fully immersed in a feeling of energized focus, full involvement, and enjoyment in the process of the activity. In essence, flow can be summarized as the complete absorption in what one does. (If you want to find more, Mihály Csíkszentmihályi has numerous books on the subject.)

According to Csíkszentmihályi, there are few factors that accompany the experience of flow and without them it would be harder or even close to impossible for flow to occur:

• The activity should be intrinsically rewarding
• It should have clear goals that, while challenging, are still attainable
• Be completely focused on the activity itself – strong concentration
• Feelings of personal control over the outcome
• Immediate feedback
• Having confidence that the task is doable; a balance between skill level and the challenge presented
• Lack of awareness of physical needs
• Timelessness; a distorted sense of time; feeling so focused on the present that you lose track of time passing

We have seen flow occurring on certain people, ourselves, or even when team members are engaged in tasks where they are able to focus entirely; what we call a team that reached the Performing Stage. Every manager or leader wishes to have such a team of performers. A team with improved performance, where each individual continually seeks new challenges and information in order to learn and develop their skills.

According to Csikszentmihalyi, the human mind can process up to 120 bits of information per second. When we’re challenging ourselves with a task, our mind reaches full capacity. If the activity at hand happens to be something we enjoy and we’re good at, we achieve a flow mental state — and it can leave us feeling ecstatic, motivated and fulfilled.

But be very careful, ‘cause if challenges are too low, people will not be motivated enough to achieve the flow state. If challenges are too great, the people might not have the required skills to achieve it.

On the other hand, when you do, you are living utterly absorbed in the present activity. Time seems to fall away. You are tired, but you barely notice.

If you grade your current state, in which section of the graph below will you find yourself?

How healthy and sustainable is this? And I cannot help but ask myself if you are so immersed into it would it lead to burnout? If so, can it be avoided?

Should we be lost in what we are doing in order to be as efficient as possible or should we do what we are doing in a detached kind of way?

Carlos L’Abbate is an Argentinian that lived in US most of his live and eventually moved to Romania, where he lives now. This is how I heard about him and how I came to find his theory on my questions. He believs that we need not do anything in a detached kind of way. That everything should be done with as much intention, care and meaning as possible. I will leave here with you a fragment from his book „About Presence”:

If you have a choice, why would you get lost in anything? Isn’t it beautiful to be aware that we are awake, that we are alive, that we exist? The realization of our own existence is a great gift we are given.

A dog does not have it. He is alive, but he doesn’t know it. He responds to things according to his DNA; he has no choice, like a computer that has been programmed to react to a command in a particular way. We too respond according to our DNA, but we also have a choice, and this is amazing!

From the point of view of moment-to-moment-everyday-life, which is where your question was coming from, my answer is: we should remain mindful as much as we can. Being mindful doesn’t mean living like a robot continuously watching what we do, like watching our hand grab a glass of water or paying attention to how our legs move while we walk. These can be very powerful and useful exercises to train our attention, but it is not what we want to do for the rest of our lives. It is like playing scales and chords when we are learning an instrument. It is a very useful exercise when we learn music, but it is not what we do when we play a concert by Beethoven.

Mindfulness, in its highest form, is synonymous to love. Should we act from love at every moment (be aware of ourselves and see if we are taking care of ourselves in a physical, emotional and spiritual way; be aware of the people we are dealing with and see is we are treating them with care and respect; and be aware of the effect our activity may have on the environment)? Or should we be lost in what we do (which means be aware only of the desire to finish that activity for the sake of efficiency, irrespective of our well-being, the well-being of the people around us and the well-being of life)?

So my answer is this: remain mindful at every moment of everything you do – notice yourself, the people around you and the consequences of your actions. Without this kind of attention, we have no choice, and choice is really what makes as human.

Being mindful is a gift; one we are not obliged to use. It is only an option.

Can we want what we already have?

Vreau sa ma pierd in privirea ta si sa zambesc cald.
Vreau sa imi dai deoparte suvitele ce-mi acopera fata si sa le inghesui dupa ureche.
Vreau sa imi prinzi fata in palmele tale si sa ma saruti pe frunte, iar eu sa ma simt iubita, protejata, si mai mult ca oricand, acasa.
Vreau sa ma ridic pe varfuri sa iti sarut nasul, si buzele, si barba.
Vreau sa imi pun capul pe pieptul tau si sa iti ascult sufletul.
Vreau sa simt cum mi se umple inima de caldura.
Vreau sa imi dau voie sa fiu copil langa tine si cu tine.
Vreau sa simt ca totul e posibil si ca noi putem orice.

Vreau sa ma enervezi la culme iar apoi, cu un simplu gest, sa ma faci sa rad si sa uit tot.
Vreau sa ma contrazici si sa nu ma lasi sa cred ca eu stiu mai bine oricand.
Vreau sa ma simt rusinata de o tampenie pe care o faci in public si sa ma gandesc cat de mult te iubesc in acelasi timp.

Vreau sa ma trezesc dimineata inaintea ta, doar sa te privesc dormind si sa te admir, fara sa ai idee de asta.  

Vreau sa ma suprinzi dansand si sa mi te alaturi pentru putin timp, ca apoi sa te asezi si sa ma privesti. Sa razi. Sa razi nevenindu-ti sa crezi ca sunt acolo. 

Vreau sa iti las prajituri pe birou, in coltul din stanga sus, iar tu sa nici nu observi fiindca esti prea cufundat in munca. Vreau sa imi fi asa de drag cat sa nu ma pot abtine si sa-ti fur un sarut pe obraz, iar tu sa ma prinzi de talie si sa ma asezi la tine in brate – in loc de ‘mersi’ si ‘te iubesc‘. 

Vreau sa ma alergi prin casa iar eu sa ma ascund dupa fotoliu si canapea. Vreau sa ma prinzi, sa ma iei pe sus si sa ma arunci in pat, sa ma gadili pana nu o sa mai rezist si o sa strig: “Ma predau!”. Vreau sa ne oprim pentru cateva secunde si sa stam intinsi pe spate privind tavanul. Dar nu prea mult, pentru ca apoi o sa ma arunc pe tine sa imi iau revensa. O sa ma lasi pret de cateva momente sa cred ca sansa e de partea mea, dar apoi o sa ma ma prinzi de brate, iar eu, asa imobilizata, o sa folosesc ultima arma pe care o am in fata ta. Nu o sa ma mai zbat, o sa ma las usor peste corpul tau, o sa te sarut si cu ultimul suflu o sa-ti soptesc ca sunt recunoscatoare in fiecare zi ca faci parte din viata mea si ca esti ceea ce iubesc cel mai mult in lume. 

Si o sa cedez in fiecare weekend, pana cand, intr-o zi, ceva o sa fie diferit. Intr-o zi din lupta asta o sa vina sa ma salveze printul meu pe cal alb si armura stralucitoare. Iar cu el de partea mea tu o sa fii cel nevoit sa cedeze si sa strige: “Ma predau!” Si atunci o sa stii ca te mint. Pentru ca pe el o sa il iubesc cel mai mult pe lume. O sa stii pentru ca si tu o sa il iubesti cel mai mult. Poate sa fie ‘il’, sau ‘o’, dar in imaginea asta copilul nostru e baiat. Si daca unul nu e suficient pentru tine, ai face bine sa-mi arunci cartea din mana, sa inchizi usa si sa te pui pe treaba 😉

Vreau ca insiruirea asta de litere sa nu ramana doar o poveste.
Vreau ca asta sa fie o parte din viata mea alaturi de tine.
Vreau sa nu uit ca am de luptat pentru asta.
Vreau sa nu ma multumesc cu mai putin.
Vreau sa nu renunt.

Vreau, nu, nu vreau, am nevoie.

 

Looking for another self

All over the world people say stories: how one day they realized they wanted to feel alive. They got to a point of “enlightenment” with their inner self. And I asked myself how do you get there, to that point, what makes you change the way you are seeing the world like?

And, surprisingly or not, for the trigger they often mention stories of recent losses – of a parent who died, and a friend that went to soon, and really bad news at the doctor – going through a lot of suffering. Death and mortality. It changes your perspective, because they raise these questions: Is this it? Is there more? I am going on for another 30 , 50 years like this? Am I going to feel alive again? These questions push people to cross lines. Want more. Want different. Settle for nothing less, because it reminds you, you never know when everything stops.

And there are no few cases when this something is coming along with a person, a new person, that can give us the feeling of a new, fresh start. That gives us the possibility to reinvent ourselves with force and determination. 

This tells me that when we seek someone else, it isn’t necessary our partner that we are turning away from, rather than the person that we have ourselves become. And it isn’t so much as we are looking for another person, as much as we are looking for another self.

 

You gave me a story – comma – just a full stop away

You gave me a story. The only story that I was not able to write.

Every time.. I think I know what I want to tell you. When I’m in the shower, while washing dishes, at night when my mind starts composing novels instead of sleeping. But then the sun rises and all the words that made sense few hours ago now feel empty, worthless, irrelevant if you may. It’s like for a moment there I’m this fearless fighter and the next second I’m getting tired trying to fill that void.

One day you sent me a „,” and told me that our relationship does not have a „.” – full stop – ‘cause it never ended, so a co(m)ma was more suited to describe what we have. You see? You gave me a story. But how can I write about it if it never ended? I never wrote about things whose end I did not know. I’ve never did anything without having at least a misty idea about how it should end.

It’s been years since I have written that and let it as a draft. I have read it many times and the same words applied each and every time, leaving me wordless, with no idea of what should I add. I went through this again and again with no different result until….. until you came here. Seeing you so close changed my perspective for the first time in what it feels … ages.

You see, the thing is that I have written so many stories with the end in mind and looked around for people that just fell into place to play the part, the best actors I could get for the script. But you being here, made me think in a different way. You made me get out of my head and look into my soul. And realize that maybe it’s time to first find someone and only then write the story, together. And edit it and erase parts and write them again. With no specific ending in mind, just enjoying the co-writing process for as long as it lasts. 

––––––––––––-

Give up controlling the entire plot. It’s frightening, I know, it won’t be easy. You will lose parts of yourself, but you will gain so much more. It’s getting out of the fantasy and start living. And I promise you, whatever it takes, it will be worth it.

You know how you always choose the title last? Let’s change that also. I’ll start. We will call it ‘- comma- just a full stop away’.

Cherophobia

Mi-ai spus candva ca noi suntem ca un om super gras care vrea sa fie fit. Si pentru asta are mult de tras, trebuie sa tina dieta, sa faca sport, sa mearga la sala.
Si stii ce?.. cam asa e. Multa vreme ignori, negi, incerci putin si renunti. N-ai destula motivatie. E prea greu. Iti imaginezi ce misto ar fi sa fii si tu asa slab, da’ sigur n-o sa ti se intample tie, doar te cunosti.
Pana intr-o zi. Intr-o zi cand o sa te opresti si o sa te gandesti ce faci cu viata ta. Nu e sanatos deloc sa te complaci in situatia asta. Incepi sa te intrebi cum de ai putut sa iti faci tie una ca asta pentu atata timp.

Eu m am oprit. Eu nu vreau sa ma mai complac. Sunt dispusa sa merg la sala, sa depun efort, sa mananc sanatos si sa simt cum doare. Pentru ca daca nu doare, nu faci lucruruile cum trebuie.

Dar stii care-i treaba cu efortul asta? Ca e chinuitor la inceput, si pentru cateva luni e posibil sa nici nu vezi rezultate. Dar apoi toata munca asta incepe sa te rasplateasca, incepi sa vezi rezultate, iar asta te motiveaza sa continui. Apoi intr-o zi, fara sa-ti dai seama, esti fit. Intr-o zi greutatea aia pe care la inceput o ridicai scrasnind din dinti acum o ridici cu zambetul pe buze, tragand cu ochiul la tipa ce face fandari nu departe de tine.

I am committed to start working with our fat guy and I have a +1 membership. The real question now is: Are you ready to join me?

Dor de el

Mi-ai fost drag din prima clipa.

Rezemata de tocul usii, te-am vazut in prima ta zi. Mergeai pe holul liceului ca si cum era al tau. Nu stiam cum vorbesti sau cine esti, dar mi-ai fost drag.

Nu ne-am intalnit intamplator, te-am cautat. Asta fac si acum, tot eu te caut. Tu nu. Esti acolo de fiecare data dar nu cauti nimic. De ce fac asta?

Din timp in timp simt nevoia sa ma intorc la tine. De ce te caut?

Imi esti drag pentru ca imi erai drag, dar daca acum am sta fata in fata, la doar o rasuflare distanta, mi-ai mai fi? As mai simti asta din prima clipa? Fara sa vorbesti, fara sa stiu cine ai ajuns sa fii? Mi-ai mai fi la fel de drag? M-ai lasa rece? Mi-ai fi mai mult decat drag?

Poate ai plecat prea devreme. Poate ai lasat ceva neterminat. Poate de asta te caut.

Nu. Nu poate. Clar ai plecat devreme, stiu asta pentru ca simt nevoia de tine in viata mea.  Cand imi pierd echilibrul il recapat prin tine. Esti ca o balanta ce-mi reda linistea cand lucrurile sunt prea agitate in viata mea. Si asta fara sa faci nimic. E suficient sa stiu ca esti „acolo”.

Dar in ultima vreme te caut mai des, iar asta inseamna ca ma consum mai mult,  ca am nevoie de mai mult. Ce faci cand „acolo” nu mai e de ajuns? Ce faci cand e nevoie de „aici”?

 //

Nu stiu foarte multe despre tine, cel de atunci. Nu mi-ai dat prea multe indicii si nici nu m-ai lasat sa vad exact cum esti tu zi de zi. Paradoxal insa, m-ai lasat sa-ti vad in suflet. Poate o sa ti se para cuidat ce o sa spun mai departe. Stiu ca pentru tine dragostea are nevoie de timp si rabdare. Stiu ca nu poti sa iubesti un om dintr-o data. Insa eu pot. Am facut asta din prima clipa. O fac si acum cu aceeasi intensitate. Pentru ca dragostea nu tine de timp si distanta. Si nu e o dragoste pasionala sau geloasa. Nicidecum, nu e nici dragoste carnala nici iubire adolescentina. Nici un moft sau o dorinta trezita in miezul noptii. Nu e genul ala de dragoste care te cuprinde si apoi te controleaza cu totul. Nu e dragostea aia pe care vrei sa o consumi pana la ultima picatura, sa iubesti nebuneste… fara discernamant. Nu e nici de mama, nici de sora, nici de prieten. Te iubesc altfel. Te iubesc ca pe o parte din mine.

O parte din mine ce a gasit calea spre departe, acolo unde sunt eu de fapt.  De asta-ti si scriu.

Cand mi se face dor simt nevoia sa scriu. Pentru ca distanta dintre cuvinte darama distanta dintre noi. Dar ce faci cand e nevoie de mai mult? Ce faci cand acolo nu mai e de ajuns? Ce faci cand e nevoie de aici?

//

I need a long and cozy hug so I can go on for another four and a half years.

I’ve learnt it takes just 7 years for a your cells to be replaced. So one day you’ll have never touched the skin upon my face.

Cu un altfel de dragoste,

December 2014

“În mine se mai vorbește și azi despre tine.”

– Azi despre ce scrii?
– Despre un el si o ea, meniti sa fie impreuna.
– Cine zice?
– Cine zice ce?
– Ca sunt meniti sa fie impreuna.
– Aah, eu zic.
– Si de unde pana unde ai tu ideea asta?
– Se vede de la o posta, sunt facuti unul pentru altul. Au pasiuni care se completeaza, au maini care se completeaza, buze care se completeaza. Clar trebuie sa ajunga impreuna.
– De unde sa vad eu, doar tu stai sa mazgalesti la povestea asta nebuna. E la fel ca aia de acum 4-5 ani.
– Nu e la fel ca aia, e tot aia.
– Cum tot aia? N-ai terminat-o nici acum?
– Nu e dupa mine, personajele n-au vrut s-o termine.
– Hahaha! asta e buna, personajele. Si de ce n-au vrut?
– Nu voiau sa dispara. Daca incheiam povestea dispareau si ele. E ca la tine, degeaba ai roti de iarna daca n-ai masina. La ce te ajuta?
– Hai sa nu incepem acum, asta e treaba mea. Zi-mi mai bine cum vrei sa continui?
– Cred ca a venit momentul sa se intalneasca iar.
– Dupa 5 ani? Ce rost mai are? Au avut o saptamana cat sa-si aminteasca toata viata. Era clar de la inceput ca asta o sa fie tot, fiecare avea viata lui prea departe de punctul ala. Nici macar pe acelasi continent nu erau. Ce vrei acum sa-i muti? Sa vezi daca o sa se intample ceva daca se intalnesc intamplator?
– Nu stii nimic. Nu s-a terminat atunci. Cu distanta intradevar n-au avut ce face, dar sentimentele n-au disparut. Au tot pierdut vremea, s-au mintit unul pe altul ca poate intr-o zi .. La fix un an dupa ce s-au cunoscut el a sunat-o sa vada daca isi mai face vacanta tot acolo, stiai asta?
– Nu stiam, si? s-a dus?
– Nu putea sa se duca, era incurcata in alte treburi. Ar fi vrut ea sa renunte la tot si sa plece, dar n-a fost sa fie atunci. Poate era prea devreme, nu erau pregatiti pentru poveste atunci.
– Si acum sunt?
– Sunt, nu sunt, cine sunt eu sa hotarasc? Doar m-am plictisit sa-i vad intrand in relatii gresite si apoi cand se simt singuri sa inceapa sa faca planuri, cu ce ar fi daca ar fi?
– Ce-ar fi daca ar fi?
– Adica ce ar face ei daca n-ar mai fi distanta asta. El mereu ii povesteste pe unde ar plimba-o cu masina aia la care lucreaza mereu. E la fel de pasionat ca si tine doar ca lui ii plac masinile de teren.
– Si mie imi plac, de ce excluzi categoria asta?
– Eh, mereu te-am vazut genul iubitor de gropi, sau de masini joase haha. De asta il place pe el si nu pe tine.
– Ce e rau la masinile joase? si ce te face sa crezi ca as fi vrut sa fiu eu in locul lui?
– Pai am zis.. gropile, cat despre celalalt lucru.. am un talent ascuns cand vine vorba de oameni.
– Sigur ca ai hahaha.
– Alta data ii spunea cum ar fi sa mearga cu el cu barca si sa faca scufundari. Asta a fost o experienta interesanta si pentru mine, chiar daca doar isi imaginau.
– Are si barca, acum incep sa vad de ce il place atat de tare. Si barca si casa si masina de tern.
– Nu stiu de ce sari direct la concluzii. Uiti ca nu stia nimic despre el cand s-au cunoscut? Toate astea le-a aflat mult mai tarziu. In plus el e cel care o intreaba mereu daca ii e dor de ‘ei’.
– Si ea ce zice?
– Ea ezita. Rade cu el cand vorbesc despre cum ar fi fost viata lor, dar cand o intreaba daca-i e dor de el se intristeaza si schimba repede subiectul.
– Nu inteleg, daca tot traiesc in lumea asta cladita din imagini, de ce nu recunoaste ca-i e dor?
– Pate ca o intristeaza prea tare, atunci cand spui ceva cu voce tare parca devine mai real, e mai apasator, poate doare prea mult. Oricum eu sunt convinsa ca ei ii e mult mai dor decat lui.
– Asa o fi, si ce-ti veni fix acum sa le implinesti dorinta?
– Acum sunt amandoi cu cineva.
– Adica vrei sa le complici viata?
– Nu. Vreau sa-i testez, sa vad daca e asa cum au zis.
– Ce-au zis?
– Ca ar renunta la tot sa se intalneasca macar. Sa mai aibe cateva momente impreuna.
– Stai sa recapitulez. Vrei sa ranesti doi oameni care n-au treaba cu povestea ta, doar ca ei sa aibe cateva clipe impreuna?
– N-am vazut asa ceva! tu chiar nu intelegi ca asta e tot ce le trebuie? Cateva clipe sunt suficiente ca sa ramana pentru totdeauna impreuna.
– Eu as mai astepta.
– Nu crezi ca au asteptat suficient?
– Ce inseamna suficient? asta e farmecul povestii sa vezi cat ii tine distanta asta. Ce te faci daca raman impreuna acum si in 5-6 ani se plictisesc de atata fericire si o iau pe cai separate?
– Si tu ce propui?
– Mai asteapta.
– Sa astept?
– Da, asa pana pe la 27 de ani.
– Ai mei?
– Nu ai tai, ai ei.
– Asta ar insemna sa treaca 10 ani de cand nu s-au mai vazut. E prea mult.
– Nu e prea mult, e la fix. La varsta aia te apuca asezatul la casa ta, deja ai vazut o parte buna din oameni, si daca si atunci inca se mai vor unul pe celalalt atunci stii ca ai reusit ce ti-ai propus. In plus, inca sunt tineri la varsta aia, isi pot vedea linistiti de aventurile alea planificate.
– Sa stii ca are ceva logica ideea asta a ta. Dar pana atunci? ce-ar trebui sa faca?
– Ce-ar trebui sa faci, vrei sa zici?
– Ei, tot una. Ce-ar trebui sa fac?
– Sa-i lasi sa-si vada de viata. Sa-i lasi sa traiasca.
– Sa-i las? Asta am facut pana acum si nu s-a schimbat nimic. M-ai distras cu teoria asta, cand de fapt tot ce iti doresti tu e sa ai mai mult timp cu ea.
– Recunosc ca ma…
– Recunosti ca ce? Acum de fapt incep sa inteleg de unde interesul asta brusc. Ai de gand sa devii el? Ai de gand sa inveti tot despre el si sa te folosesti de asta? Cat crezi ca o sa dureze pana o sa observe cum esti tu de fapt? Cine-ti da dreptul sa te amesteci in povestea mea?
– Ce te agiti atat? Acum tu esti cea care nu mai intelege nimic. Daca e asa cum spui tu, si sunt meniti sa fie impreuna, nici n-o sa mai conteze cine incerc eu sa fiu. Daca nu e asa cum spui, atunci n-o sa mai conteze deloc.
– Imi spui direct ca dupa ce ti-am marturisit atatea despre povestea asta, acum ai de gand sa o strici?
– Nu vreau sa stric nimic, vreau sa-mi incerc norocul. Am o sansa si am sa profit de ea. Doar nu credeai ca am sa renunt la ea doar de dragul povestii tale? Care pana la urma, hai sa fim seriosi,  nici tu nu stii cum se va termina.
– Nu stiu inca! O sa ma hotarasc la momentul potrivit. Dar daca tu crezi ca o sa prind drag de tine pe parcurs si o sa te las sa fii cu ea doar pentru ca-i aduci un gram de fericire, te inseli. Povestile nu se scriu pentru tine. Povestile se scriu pentru ei doi. Si daca-mi las personajele sa decida singure ce se intampla intre prima si penultima pagina, daca le las sa zburde printre decizii bune sau proaste, daca te las pe tine sa visezi, fac asta dintr-un singur motiv. Ultima pagina e toata a mea, la final o sa fie asa cum trebuie sa fie, asa cum vreau eu sa fie, asa cum a fost povestea menita sa se termine.
– Si daca totul e asa clar si bine stabilit, de ce nu scrii doar prima si ultima pagina? La ce mai sunt bune restul? Oricum toti ajungem in acelasi loc la final…
– Restul, dragul meu, sunt bune pentru a intelege.
– Pentru a intelege ce?
– A intelege ca orice pe lumea asta, chiar si intr-o poveste, se merita. Pentru ca dupa atata lupta, cu tine, cu ceilalti, cu soarta si sansa primesti ceea ce ti-ai dorit. Si abia atunci ai sa-l pretuiesti pana la ultima suflare.

– Tu si marea conspiratie a Universului. Eu renunt. Ne vedem la final.

 

S-a ridicat din pat si a sarit direct la birou. Nu stiu ce a visat dar n-am mai vazut-o de mult atat de hotarata. A luat o foaie de hartie si a inceput sa scrie ca si cum viata ei ar fi depins de asta.
M-am uitat peste umarul ei si am vazut titlul scris cu foarte mare grija.
“În mine se mai vorbește și azi despre tine.”
Mai jos alergau niste cuvinte, n-am reusit sa le deslusesc inainte sa ma observe si sa le acopere cu palmele.
– Hei!! Stii regula, nu vezi nimic pana nu e gata.

Uneori am impresia ca scrie despre mine si nu vrea sa-mi strice surpriza. Ea si marea conspiratie a Universului. Eu renunt. Ne vedem la final.

 

Uneori simt nevoia sa scriu

Cand mi se face dor simt nevoia sa scriu.

Sunt oameni care scriu orice, sunt oameni care scriu pentru cineva, sunt oameni care scriu pentru ca au trait lucruri interesante si ar fi pacat sa nu le impartaseasca, sunt oameni care nu au experimentat si atunci traiesc prin povestea pe care o creeaza.

Cand mi se face dor simt nevoia sa scriu.

Sunt povesti simple sau pline de pasiune. Sunt povesti despre orice sau despre cineva. Sunt povesti care nu ar fi trebuit sa se termine, si atunci, singura cale prin care le mai poti tine in viata e sa scrii despre ele.

Cand mi se face dor simt nevoia sa scriu.

Uneori simt nevoia sa scriu, pentru ca distanta dintre cuvinte darama distanta dintre noi, pentru ca ele, cuvintele, nu stiu decat ce le spun eu, pentru ca daca realitatea ar fi dictata de aceleasi cuvinte am fi prea ocupati sa traim … si atunci cine ar mai scrie?

Cand mi se face dor simt nevoia sa scriu.

Trenule, masina mica

Ieri am dat peste niste oameni isteti 🙂 

Intr-un mod ironic strangeau semnaturi impotriva scumpirii benzinei in gara de nord …  S-au bazat pe  ideea ca oamenii oricum stau la coada si nu au cum sa „fuga”.  In plus.. si daca are masina si daca nu, romanul e impotriva scumpirii .. ce mai conteaza a cui. 🙂

Apoi am vazut ca s-a lansat pe piata prima carte de bucate a Laurei Cosoi.. ironia asta n-am mai inteles-o :))